Stăteam în picioare, ca în fiecare luni și miercuri, pe lângă mașini, în parcarea de la sala de sport. Eu așteptam să iasă băiatul meu mic de la baschet, și el o aștepta pe fiica lui de la volei. Ne știm de mai bine de șase luni și ne înțelegem bine — schimbăm povești, glumim, comentăm despre mai de toate din viața fiecăruia, și uneori ne trezim în discuții mai adânci decât intenționam. Nu e nimic forțat, doar două persoane sociabile care se bucură împreună să mai iasă din cotidianul propriu .
În seara aia, ca de multe ori, am ajuns să vorbesc despre sprayurile nazale. Mai exact, despre una dintre pățaniile mele cu ele. Nu mai știu sigur ce poveste am ales — probabil cea cu inelele mutate de pe o mână pe alta ca să-mi țin evidența pufurilor. A râs, cu genul ăla de râs care nu e doar amuzat, ci și puțin îngrijorat.
Apoi mi-a zis:
„Mă, cred că mai am prin casă un borcan cu niște cristale de mentă sau ceva pe acolo… Le-am luat dintr-un bazar din Turcia, acum câțiva ani. Erau acolo grămezi întregi, vândute la pungă, toate miroseau a ceva. Ale mele, ziceau că sunt de mentă sau… nu mai știu ce. Se pun în apă fierbinte și se inhalează. Dar ai grijă — sunt foarte tari. Daca vrei îti aduc câteva să testezi?!”
Am dat din cap politicos. În gândul meu: da, sigur. Cristale. Mentă. Wow.
Mi le-a adus câteva zile mai târziu, într-un borcan mic, fără etichetă. Și într-o seară în care nimic nu mai părea să ajute, am zis: „hai să încerc… că mai rău nu are cum să fie….”
Plesneala cu cristale de mentă
Am fiert apă, am pus trei cristale în bol și m-am aplecat deasupra, fără mari așteptări. Mirosul se simțea deja tare, dar nu părea ceva de speriat. Am tras prima inhalare scurtă și, în secunda următoare, m-a lovit o durere pe care n-o voi uita prea curând.
A pornit din frunte și s-a dus până în ceafă, apoi s-a întors pe interior. Nu era răceală, nu era congestie, era o durere ascuțită, care m-a făcut să mă îndepărtez reflex. Fruntea mi-era încordată, ochii umezi, iar capul părea că vrea să iasă din priză. A durat vreo 20-30 de secunde până s-a domolit.
Am stat puțin, apoi m-am apropiat din nou. Mai ușor de data asta. Am mai tras o dată. Apoi încă o dată. Pe scurt, nu m-am oprit după primul abur, deși simțeam că o parte din mine zicea „las-o baltă”.
Nu s-a desfundat compet
Nasul nu s-a desfundat complet. Nici nu m-am așteptat la minuni. Dar după cele câteva inhalări, s-a simțit că ceva s-a mai relaxat. Parcă nu mai era acel blocaj total. Și, mai ales, nu mai simțeam nevoia urgentă de puf.
N-am renunțat sa pun spray în seara aia. Dar am reușit să amân momentul. Cu câteva ore. Și în contextul în care puful era din 4 în 4 ore, orice pauză conta.
Ocazional, dar util
Cristalele nu au devenit parte din rutină. Nici nu m-am bazat pe ele ca pe o soluție. Dar au rămas acolo, în borcanul lor mic, ca o alternativă pe care o mai testam din când în când, când nimic altceva nu mergea.
Am învățat repede că nu trebuie să exagerez. Una, maximum două cristale. Să stau mai departe de bol. Să nu trag ca disperații.
Final cu etichetă lipsă
Mult mai târziu, căutând să aflu exact ce era în borcanul ăla, am descoperit că nu era mentă.
Erau cristale de eucalipt. Atunci mi-am și amintit ca în dicuția cu amicul meu el îmi spusese „mentă sau ceva….mai tare”
M-a bufnit râsul. Timp de zile întregi am spus tuturor că “menta aia m-a rupt”. De fapt, mă rupsese altceva.
Dar până la urmă, nici nu conta ce erau exact.
Ce conta era că, în perioada aia, am avut ceva care mi-a permis să trag puțin de timp. N-au fost salvatoare, dar în câteva seri au funcționat. Nu perfect, nu spectaculos. Dar suficient cât să nu dau cu puf imediat.
Și pentru cum eram atunci, asta a însemnat mult.
Răspunsuri