Sâmbătă seară, grătar într-o curte prietenoasă. Muzică în surdină, copii care aleargă după o minge, pahare de rosé care se golesc încet. Țin un pahar rece de vin în mână și, din reflex, îmi ating nasul ușor înfundat: fumul cărbunilor și polenul nu sunt combinația ideală pentru mine.
Gazda observă:
— „Ești răcit? Sau alergie?”
Involuntar mâna pleacă spre buzunarul de la piept. E gol… sticluța de spray n-a mai locuit acolo de aproape două luni, dar mâna încă o caută uneori. În cap îmi apar două variante clare:
- Replica scurtă – “Am avut o perioadă urâtă cu sprayurile, dar sunt ok acum.”
- Povestea completă – patru ani dependență, atacuri de panică la 3 a.m., sistem de inele pentru tracking etc.
Înainte să apuc să răspund, fiul gazdei vine cu mingea și strigă „cine joacă?”. Conversația se mută pe terenul de fotbal; inspir pe nas … aerul trece acceptabil. Îmi zic: “Dacă rezist mirosului de cârnați și vinului rosé, poate scap cu varianta scurtă – om vedea mai târziu…”
De ce subiectul asta pare așa complicat de explicat pentru mine
Nu-i heroină, dar nici bomboană mentolată. Când spui „dependența de spray nazal”, reacțiile oamenilor oscileaza între:
- „Ei, nu-i mare lucru.” Pare un moft: niște picături de nas, ce tragedie?
- „Serios, poți să devii dependent?” O sprânceană ridicată, sinceră necunoaștere a fenomenului.
- Gluma de serviciu. „Dă și mie un puf, traficantule!” – râsul taie dialogul.
Judecata mea involuntară imediata => Dacă detaliez nopți albe nedormite din cauza nasului și panica de a nu avea la îndemână un spray, risc să par drama-king; dacă minimalizez, par superficial și secretos.
Dependența asta se poate ascunde ușor: arăți normal, nu te clatini, nu-ți schimbă ochii. Poți sta la grătar și să fii la două/patru ore de următorul puf fără să observe nimeni. Așa că, de fiecare dată, cântăresc:
Cât spun ca să nu par ciudat?
Cât las nespus ca să nu pară că ascund?
Reacțiile de minimalizare și glumă sunt mecanisme de protecție socială – oamenii nu au repere, așa că relativizează. Spunând doar câtă vulnerabilitate poți gestiona, menții controlul discuției și reduci riscul de invalidare.
Replica scurtă (10 secunde)
„Am avut o perioadă urâtă cu sprayurile, dar sunt ok acum.”
O folosesc rapid cu prieteni sau colegi care întreabă din politețe. De obicei primesc un „mă bucur” și subiectul se mută la grătar, vin, fotbal.
Replica scurtă e un filtru de siguranță. În teoria comunicării, e „self-disclosure minim” – destulă informație ca să pari autentic, prea puțină ca să te expui. Dacă interlocutorul e empatic, cere detalii; dacă nu, schimbarea subiectului protejează pe toată lumea de jenă și judecată.
Replica medie (30-40 secunde)
„Am fost patru ani dependent de sprayuri nazale; ajunsesem la șase-șapte pufuri pe zi și atacuri de panică noaptea, dar sunt curat de aproape două luni și țin reflexele sub control.”
O spun în cercuri de prieteni apropiați, când cineva întreabă sincer de ce refuz sprayul „minune”, soluția rapidă pe care o sugerează mulți, atunci când remarcă că am nasul înfundat .
De obicei urmează întrebări de genul – „Cum ai reușit?” – și povestesc pe scurt sevrajul, cristalele de eucalipt, smiley-urile de pe frigider etc.
Sau întrebări tehnice – atunci explic rapid efectul de rebound.
Și dacă nu vin întrebări, discuția merge mai departe și e perfect și așa.
Self-disclosure moderat activează „norma reciprocității” – oferi vulnerabilitate, primești fie empatie, fie retragere politicoasă. În ambele cazuri rămâi în zonă sigură: sprijin sau spațiu.
Replica lungă (când chiar merită)
„Totul a început cu o răceală în 2021… ajunsesem la șase-șapte pufuri pe zi și atacuri de panică noaptea, îmi făcusem sistem de inele pe degete ca să țin evidența, am anulat două operații la ORL, am testat cristale de eucalipt, ceaiuri etc… iar acum sunt curat de două luni și îmi supraveghez reflexele.”
O scot doar cu prieteni foarte apropiați sau cu cineva care trece printr-o dependență și caută dovada că „se poate trăi și după/fără”.
Discuția devine un schimb real de experiențe, vulnerabilitate împărtășită și feedback practic (“poate ar fi bine să scrii mai mult despre asta”).
Self-disclosure profund întărește legătura socială și aduce sprijin specific, dar consumă energie emoțională; îl folosești rar, doar unde există siguranță reală…. sau…în cazul meu…
Când aleg să vorbesc pe larg despre dependența de spray nazal? … aproape tot timpul 😊
În realitate, îmi place să povestesc. Lansez subiectul înainte să termine omul întrebarea. De ce? Pentru că, în clipa în care rostesc povestea, mă aud și eu: îmi reamintesc că am oprit ceva ce părea de neoprit și contabilizez, involuntar, cei patru ani pierduți între pufuri. Asta transformă rușinea de atunci în ceva util acum – o istorie cu care pot râde și, poate, inspira pe altcineva să-și facă inventarul propriu. Nu mă deranjează că repet detaliile cu inele, sprayuri, eucalipt etc; fiecare relatare îmi marchează încă un „checkpoint” în drumul meu fără puf.
Auto-dezvăluirea entuziastă funcționează ca mecanism de consolidare a schimbării; repetând povestea, îți fixezi identitatea „post-dependență” și transformi obiceiul rușinos într-un progres măsurabil.
Ce am observat după ce vorbesc
Audiența se încadrează, de regulă, în trei categorii.
- Oamenii-oglindă dau din cap și completează cu „și eu aveam sticluțe prin toate buzunarele”.
- Oamenii-arhivă notează informația – „bun de știut, chiar pot da dependență” – și poate o redirecționează altcuiva.
- Oamenii-telecomandă ascultă politicos și apasă butonul „next topic”.
Toate reacțiile sunt ok: primesc fie empatie aplicată, fie spațiu neatins de judecată.
Și, la final, rămân eu – încă o dată conștient că au trecut aproape 60 de zile fără puf.
Final de poveste…
Inspir, ReInspir, zâmbesc și, dacă atmosfera permite, mai torn un deget de rosé.
Pentru moment, e suficient: povestea a fost spusă, aerul trece binișor prin nas și frigiderul așteaptă următorul soare/nas/lună… poate an?
Răspunsuri